aș putea să spun că te iubesc atât de mult
încât din mine s-ar propaga o rază de lumină

poate trece prin pereți, prin sticlă
intra în pământ, în nisip
te găsește oriunde

vindecă orice boală, arsură, trece viscolind
chiar acum prin poemul meu nescris, beteag
îi dă o formă anume, un luciu aparte

așa cum Luna clipocește noaptea și face ca marea
să se țină legată de ea prin dâra de lumină

e un joc doar al nostru, cu inima, cu limba

și tu când auzi toate astea la fel ca poemul
îți schimbi forma, ai un luciu aparte

corpul tău ca o prismă mă descompune
în culori nepământene undeva foarte departe

dacă mi-aș aduna într-o zi cuvintele care-mi
trec prin cap de câte ori mă gândesc la tine
aș hrăni cu ele toți cerșetorii din București

s-ar putea face și haine din țesătura lor fină
s-ar putea face cearceafuri plutitoare
pentru bolnavii de cancer

dragostea e un extract din pielea mea
la răsărit de soare

deși niciunul din noi nu a vrut
dăm foc, pârjolim fără milă, furăm
unul din altul ce avem mai de preț

ne însușim ba pe față, ba pe ascuns
forțe care aparțin celuilalt

facem schimb de ochi, de inimi

dimineața la răsărit când oamenii
încă dorm construim o cameră albă
pe neașteptate, pe nesimțite
un adăpost unde nicio radiație
nu ne poate ajunge

iar noi ne șlefuim unul de altul visele în voie