Totul o să treacă.
Și ziua, și anul, și ora, și deceniul, și clipa, și viața,
și noi doi
cu toți ai noștri.

Sunt puțini cei cărora le place să se gândească vreodată la asta.

Dar noi doi de cum ne-am născut și de cum am clipit
pentru prima oară conștienți de ce facem,
am înțeles imediat că totul o să treacă.

Și de atunci tot clipim, tot mai conștienți
că data viitoare întunericul clipei minuscule
în care clipitul ne cuprinde fără ca măcar
să mai observăm conștient ce ni se întâmplă
poate că nu se va mai termina niciodată.

Poate că noi nici măcar nu o să știm că am trecut,
că nu mai existăm în ziua, în anul, în ora, în deceniul, în clipa, în viața
asta pe care o credeam eternă,
nici măcar nu o să știm că a avut loc deja și înmormântarea
că trupurile noastre au fost așezate atent
unul lângă celălalt
bine lubrifiate de lacrimile celor dragi
în niște gropi adânci și confortabile,
cu noi trăindu-ne în continuare
ca și când nimic nu s-a întâmplat
cafelele de dimineață
meditațiile și rugăciunile
alergatul prin parc și dejunurile tăcute.

Gândindu-ne unul la celălalt
cu drag cât e ziulica de lungă
să ne reîntâlnim și să ne sărutăm și să ne sărutăm
ca după o despărțire prelung de inutilă
să ne privim în ochi fără să clipim nici măcar o dată
toată seara și să ne îmbiem reciproc să adormim
pentru că și mâine este o zi superbă
cu soare și zâmbete și mirosuri îmbietoare
imposibil de uitat,
da, da, și cu probleme,
și cu stres,
cu lacrimi și cu chin,
dar întotdeauna cu celălalt și cu ceilalți
acolo să ne cuprindă
să ne închidă ochii
să clipească în locul nostru.