Aidoma palei de foc ce cuprinde
În zori răsăritul prin stepe,
Sub aprig covor de copite sirepe
Imperiul mongol se întinde.

Ei spulberă totul în cale:
Mandarini, viziri ori pașale.
Apoi simt și cnejii, 'naintea blazoanelor mândre,
Urgia cumplită-n Apus cum pătrunde.

Săgețile, când prind din arcuri să cânte,
Se-nalță movile de morți cât un munte.
Orașele, mici de sunt, mari, mai contează?
Asediul nu iartă: în scrum scânteiază.

Iar marele han, răsărit de nici unde,
Prin spațiu și timp pe nomazi îi conduce.
În China, in India, chiar Persia, năpasta aduce.
O lume întreagă de frică se-ascunde.

Astfel, de la marea cea Galbenă până
La Mediterana-i stăpână
Voința de stirpe șamană
Ce doar cerului animist i se-nchină.

" Când am spus: -Acolo să mergeți! "
Răsună o voce tăiată în bronz,
" Ați sfărâmat stânci ca s-ajungeți!
Dar iată-mă-acum în fața-nțeleptului bonz

Din templul ce Norului Alb i se spune.
Da, vreau nemurirea să aflu.
Există ea oare? -Vorbește, batrâne!
Asemeni lui Tengri, pot eu să răsuflu? "

" -Dacă nici pământul, nici cerul
Nu dobândit-au permanența,
Cu atât mai puțin, simplul
Om cunoaște esența! "

" -I-am unit pe toți de prin iurte,
Seminții de razboinici păstori,
S-a-mpânzit pământul de rute,
Spre Samarkand duc; învingători,

Supuse alaiuri mânăm noi din spate.
Crâcnește vreunul? Niciunul, tac toate!
Doar eu sunt stăpânul! Pe toți, da, i-am înfrânt!
De nimeni n-am teamă, nici chiar el, tigrul crunt,

Nu poate, în față-mi, decât să se plece!
Crezare cuvintelor tale de ceară
Nu-mi cere să-ți dau! Văd, e soarta amară!
Pe nimeni nu iartă!
Numai Eu de-o las mă va-ntrece! "