tu nu ai niciun sens nici sus nici jos nici interzis
poate vorbele tale in-ter-mi-ten-te
precum drumurile fără sens din copilărie cât e hăul sângelui tău
toate nu au nici răsărit nici apus

mi-ar fi plăcut să stăm de vorbă filozofie
ca și cum tu erai preotul acela bătrân și fără riduri
stăteai în amvon și predicai
a doua zi după ce m-ai trezit din patul imens cu perne de o sută de ani
cruce peste crucea dintre sânii mei de fecioară
cum e posibil așa ceva
din ce fel de matcă ai apărut/ din ce fel de cocon ai făcut aripi
să mi te-așezi printre gânduri licurici din visul unei nopți de vară
era frumos să am boiul mândru
să adulmec cum răsar stelele cele încă neîmpărtășite precum tainele
cele întru ființă și neființă
iar tu erai ca un cerc de soare căzând într-un cuib de iarbă și păcat

ar trebui poate să îți explic
așa ca pe vremea când toți erau nebuni de-a binelea
iar eu nu uitasem gustul poamelor mici și aurii din mărul interzis
era grădina mea
un viitor rostuit spre putregai dincolo de bibliile cele mai vechi
cu cotor negru mai ales
și cum era posibil așa ceva
să cred că oamenii pot primi în brațe flori din flori și copii fără părinți
că putem discuta curat doar filozofie
când totul părea cules din moara vreunui alt quijote
și amânam mereu să citesc suferințele tânărului werther
iar tu mereu trăgeai deoparte viața mea ca pe-o cămașă de forță

dar te iubeam, erai lumea de atunci