nimic neobișnuit la acea dimineață
pădurea coborâse
la marginea orașului
câțiva copaci rebeli intrați pe străzile
unde întunericul adăsta în pâlcuri clandestine
norii vălureau pentru întârzierea zilei...
și păsările zburând de aceeași parte a secundelor
cu el
ieșise la o scurtă plimbare
se simțea ca un acrobat pe sârmă
urmărit de un public ascuns în umbra
zdrențuită printre blocurile și spinii de mucava ai orașului

,,absența ei doare
un vid care te strânge...”
cuvintele îl izbiră violent se clătină
privi dincolo de asfalt și pietre în hăul cărnos
,,îți amintești cum pulsează o venă sub pielea unui mort ?
când ritualul se prelinge ca o transpirație rece pe șira spinării
îți pare o farsă o glumă proastă
cel drag se va ridica și ei vor râde smulgându-și măștile
întortocheate întristate
îi vei ierta
dorindu-ți să plătești oricâtă fericire lumină viață se cere din tine
rămâi cu o frunză presată peste groapa săpată în pieptul tău
groparii au plecat uitând să o acopere
lăsând lopețile și sticla golită de țuică bătrână
rămâi cu imaginea venei pulsând vinețiu sub pielea rece
rămâi...”

***

din acea zi
de dincolo de gândurile lui
din blocurile posomorâte în labirint
(vulturi uriași având aripile strânse
cu pui plecați și ghiare de beton înfipte
năpraznic în pământ )
începu să crească o toamnă
mai săracă în câini pe maidane
mai bogată în strigoi nevrotici pe culoare
o toamnă liman pentru copacii migratori
care-și depuseră frunzele în ea
o toamnă numărătoare de asistente în spitale -
ele întind fără nicio cută
impecabil cearceafuri albe pentru cei aflați în comă
( poate fi și acesta un motiv pentru a continua să trăiești)

***

asistenta cu cearceafurile sub braț o salută
parfumul ei stăruia ca o părere de rău
pe epiderma dimineții
Maria luă cu speranță mâna corpului întins pe pat
îi privea vena gâtului care pulsa
pulsa
transmitea un mesaj din orașul interzis ei
deschise cel mai senin geam din viața ei
aerul tânăr pigmentat cu voci pași soare foșnete
năvăli răvășind foile de observație

***

ultimii trandafiri ai orașului se înălțau
în stoluri roșii albe galbene
înmiresmate sub cerul mai înalt ca niciodată
el își continua plimbarea
în absența ei