ne despart atât de multe lucruri
ne despart ape, pământuri și mai ales oameni
vise mocnite

distanța a devenit o vertebră comună
pe care am pus bucăți de carne, bucăți de viață
primăvara facem o boală de piele
care supurează prin pereții contagioși
strigăte, chemări

depărtarea e un copil care se naște în fiecare zi
un lanț împletit din venele noastre

fiecare din noi undeva are o realitate
o mască, un travaliu adânc sub pământul lui
ne lăsăm luați de curenți, încâlciți în noi înșine
precum cerbii bolnavi în tăcerea ghimpată

pierdem sânge, frați
nu mai contează ce pulsează
încheietura, prăpăstia...

da, da, tristețea e un animal de talie mare
cu blana cenușie, de plumb

pe sub oase stratul dumnezeiesc ne dă de gol
plecăm mai departe, deși ne despart atâtea lucruri
ne îmbrățișăm pe stânci înalte
acolo unde doar condorii sunt poezii complet mute

se face dimineață, se face dimineață
întunericul se fărâmițează bob cu bob
lumina vindecă orice plagă

soarele sparge în mine o nișă ca un sisif
într-o carieră o pedeapsă fără sfârșit

cuvintele încep să se miște precum omizile speriate de foc
urcă înapoi pe degete ca pe crengile unui copac

înapoi în creier, în ou, în spaime, pentru altă zi