e o vreme opacă
un bandaj zgrunțuros peste iadurile și cerurile deschise între noi
nu
de mult nu ne-am mai auzit inimile vorbind
măcar cu acea ultimă îndârjire diluată în disprețul de rămas bun
vântul din neguri ne ocrotește pierzându-ne unul de altul
amintiri mă privesc în batjocură
din vremea când ne iubeam de sângeram
prin ochii și urechile celuilalt
prin buze și piele mușcându-ne amețitor viețile încolăcitoare
formam lanțurile polinucleotidice ale unei iubiri înspăimântătoare
părul ne gemea în încleștările furibunde de la marginea nebuniei lucide
îmi era teamă c-ai să te volatilizezi într-o ultimă îmbrățișare
și am să câștig acest război dintre sufletele noastre înrudite ridicând mai apoi...
se pedepsește oare incestul sufletelor?
...o troiță în locul în care ai pierit din viața mea
unde voi trece arar și voi răsuci câte o țigară
fumând-o până la încheietura eternității pentru a-i atrage atenția de la tine
nu voiam să te pierd dar mi-era teamă că tu ai să mă îndepărtezi
neregretând o secundă minutul când se va întâmpla aceasta
că voi dispărea ca un card expirat într-un bancomat nici măcar o ultimă
chitanță nu îți voi putea oferi
doar câteva rânduri anoste pe un ecran albit de soare

dar am secătuit amândoi sincronizați doi delfini
în orgasmul perfect
al unei despărțiri neanunțate de nimic
umplându-ne instantaneu cu un dispreț și acea aproape ură de celălalt
insuficientă pentru a ne păstra totuși unul lângă altul

cred că se pedepsește...

rătăcesc pe muchiile zilelor care îmi taie tălpile
picioarele mi se despică până spre genunchi
nu știu cât vor mai rezista bieții mei mândri genunchi
inflexibili în fața ta

caut imaginile din promo-ul ce anunța cândva
îmbătrânirea ta alături de îmbătrânirea mea

doar un flash cu plopi nătângi crescuți din ochii noștri
ce se țin de frunze lungi
și ne mai iubesc
de amândoi
de unul de altul
atât mă mai cutremură