din casa cea veche păstrez liniștea feței de masă
tăcerea gurii uscate
urmele unei biciclete fără pedale printre vișini
doar gustul arșiței era dulce
Sică ieșea mereu cu un colț de pâine cu marmeladă
să-ți facă mai bine o minge din gențile alea
îi ziceam în timp ce beam apă de la hidrant
dar el avea o lume imaginară
nu căuta niciodată umbra
și știa că unele stele pe care le vedem nu există
cum știam eu de-atunci că nu vreau să cresc
nici să plec de pe strada înfundată
în colț la Tubal macarale imense luminau
și îmi pareau culcușul stelelor obosite
la care puteam să mă rog doar cu ochii
ce s-a schimbat?
sigur că nu mai dau pufarine pe gât ci votcă
asta am înțeles de la 7 ani -
că alcoolul fură durerea -
când mi-am smuls degetul în uluci
și până la spital am ținut un prosop cu spirt
iar tata o sticluță de votcă la piept
amândoi am strâns din dinți
dar apoi ne înseninasem
mie îmi amorțise mâna lui pieptul
acolo unde avea degetul meu într-o
pungă cu gheață zvâcnind încă viu
acum am crescut de tot și nu pot cânta la pian cam atât
dar lumina lu mi na
liniștea feței de masă tăcerea gurii uscate
și fiecare tramvai care seamănă cu o bicicletă fără pedale
scârțâind acum pe un drum mai lung
între arșiță și copaci