mă apucă frigul în fiecare dimineață
când mă dezvelesc de părul tău
ca de un strat proaspăt de pământ aruncat peste hoit.

tu cunoști toate locurile secrete de pe corpul meu.
mă pui să le rostesc numele cu voce tare
în timp ce-mi lași urme de pași cu degetele pe piele
ca pe o hartă pe care x-ul te duce la ruină.

ochii tăi de un albastru părăsit sunt cel mai frumos nume al durerii.
chiar și așa încă nu ți-am cunoscut tot vidul precis
adunându-mi-se în palme.

mai ai multe să înveți despre cum să ne amestecăm
când tâmpla ți se scufundă cu totul în pieptul meu
ca și cum ți-ai fi închiriat nisip mișcător pe viață.

patul tău e singura apă tulbure în care ne-am simțit în deplină siguranță
plutind departe de o lume
în care mâinile mâinelui nostru încercau să ne sugrume.

peste sute de ani cu mult după ce noi doi vom muri separat
oamenii legați la ochi ne vor povesti legenda
toți vor ști de kitsune
vulpea cu nouă cozi care mi-a ros oasele sărace în calciu
după ce mi-am făcut culcuș în vizuina ei ca o hemoragie internă.

îmi pare rău că nu am putut să îți scriu cât timp ai fost lângă mine.
nu ai nici o vină că absența ta e ce îmi lipsește cu adevărat.
liniștește-te. de azi înainte sunt problema altcuiva

iar zâmbetul tău va trăi veșnic în acest poem
ca într-un glob de cristal pe care l-am tușit cu sânge
și l-am lăsat pe noptieră să fie lumină pentru când mă trezesc