Suspendat de o stea,
privesc oamenii mergând înapoi,
câinii deplasându-se lateral,
fantomele consumând iaurt
la cofetăria din colț.

Atârnat de trotuarul dorinței,
lăcrimez picături de nea
în asfaltul pământului de hârtie.
Desigur, sunt o prăjitură de noroi.

Agățat de copacul cosmic,
admir soarele opiniei
dominând efervescența celor morți.
Normal, sunt centrul furtunii despicate.

Șovăind în centrul galaxiei,
strivesc voința de piatra iubirii pierdute,
nimicind iubirea pierdută
de voința regăsită.
Da, sunt nebun de dorința îndoielii.

Spânzurat de mulțimea păgână,
caut menirea frustrărilor dincolo
de orice natură carismatică.
Bineînțeles, sunt ultimele convulsii
înainte ca gâtul să se frângă.

Moare un alt poet, atârnat de picătura
sa de speranță.