invoci liniștea,
vine numai daca te uiți înapoi spre femeia iubită,
te urmează sfioasă sau nu,
a înfrunzit sau nu,
te-a prins între ramuri sau nu,
poți cuibări acolo, în inima ei,
ai culcușul tău, animalule,
pentru următoarea moarte să te simți pregătit,
mârâi și năpârlești,
te simți în siguranță în spațiul tău vital,
în aria ta perfect protejată,
îți dă echilibru și logică,
e un interior care miroase atât de bine a tine,
a moods, aramis devin și insomnie luată pe nemestecate,
a carlsberg, apă, malț din orz și hamei,
a scrâșnet,
a frâne,
a bandă de scris, din 32755,
a o mie de draci bătuți și ei în cuie
cum ieși pe poartă, spre locul căpățânii,
să fie părtași la dragostea care învie în ultimul ceas,
a pereți pe care, cu unghiile, îți însemni zilele care ți-au mai rămas de trăit,
544, 543, 542,
a vene întinse la maxim,
te gândești că te-ai putea strangula de ele
și clipa asta s-ar opri,
ar deveni o fotografie alb-negru
în care ești tot copil,
îți spui că pegasul tău single speed, strada 1, e un bolid formidabil,
poți ajunge cu el până la capătul lumii,
unde totul se prăvălește,
ca norii care se scurg direct sub pământ
și se transformă în apă vie, în apă moartă,
în liniștea care se aseamănă cu ceea ce a simțit dumnezeu
după ce a despărțit lumina de întuneric,
eloi, eloi,
să nu pleci dintre noi,
tot invoci femeia iubită,
e o statuie de sare,
a privit în urmă ca să poată da gust
tuturor zilelor care ți-au mai rămas