Și poate așa a fost dat,
fără culoare să fiu pătat.

De ani ani întregi aștept să vie,
să mă scoată din colivie.

Din vise tot aștept să iasă,
în imbrățișări să mă țeasă.

Așteptarea îmi tot bolborosește,
de speranță în surdină îmi vorbește.

Nimeni n-a spus că uitarea e ușoară,
sau că lasă pe buze adunăre impară.

Știi, uneori lipsa-ți seamană cu ierni aspre,
iar cuvintele ți se transformă-n umbre.

Deși nu te cunosc, și sprenața încetul cu încetul moare...
Când vijelia se-ntețește vreau să știi că la mine-n suflet,soarele răsare.