Seara, după ce se așează oftatul în piept
și ochii pisicilor se fac mari, începe să-mi fie
dor de mine, Celălalt, ca de un străin
asupra căruia – vai! – ori de cîte ori
se apropie, asmut cîinii. Nu mai înțeleg nimic.
Viața – o plimbare
pe picioroange inegale. Nu, n-am înnebunit.
Uneori, trăiesc în trecut, aidoma
unui bătrîn lup de mare ce plutește, resemnat,
pe amintirea, din ce în ce mai palpabilă,
a fostei sale corăbii. Totul mă neliniștește.
Doar moartea mi-e soră de lapte!
Îi îmblînzim împreună furia.
Apoi ne despărțim un timp,
eu rămîn singur – o realitate
strecurată, brutal, în apele visului.
Dar se apropie dimineața,
cîntecul zornăie în cocoși.
Mor. Mă regăsesc pe mine, Celălalt.