din oasele tale
Moartea își va strunji zaruri măsluite știind
câte întoarceri în prunc ți-s hărăzite, aspirând la nemurire…
cum crezi că o vei putea învinge?

vei conduce la groapă una câte una toate iubirile tale
lumea devenindu-ți din ce în ce mai strâmtă
până îți va rămâne să locuiești într-o lacrimă
coagulată pe un obraz nevăzut de oglinzi
și-ai să-ți renegi norocul c-ai rămas ultima frunză îndărătnică
în copacul nimănui
galbenul nici de data aceasta nu este aur… și
totuși

acolo, într-un univers aproape perpendicular
vei regăsi toate iubirile tale
și chiar dacă nu ai fost egoist aici… ele vor fi purtate de alții
fiindcă nicio iubire nu-i într-atât de personală precum o aruncare de zar
vei învăța să te bucuri că ele sunt, așa cum te bucuri de o poezie
pe care nu o mai poți uita, clipa când ai iubit, restul fiind doar ecouri…
la ecou, la ecou…

vei mesteca aspru și molcom singura mirare reală: de ce toate acestea?!
apoi, de ce nemurirea trece neapărat prin cel puțin o moarte
de ce iubirea și tot ce părea al tău sunt de fapt ale lor însele…
și, în fine, de ce a trebuit să îmbrățișeze nervii și venele tale un copac al nimănui
cu rădăcinile în ochi…

fiindcă, așa cum spunea Cioran, la ziua judecății vor fi cântărite doar lacrimile