Bătrâna și greu încercata noastră planetă
pare bântuită de o puzderie de poeți.
Ce să mai spunem despre cei
din scumpa noastră patrie mioritică,
din ne-prețuita noastră țară globalizată?
Inși mai mult sau mai puțin dăruiți
mișună pretutindeni, ”câtă frunză, câtă iarbă”...

Tocmai de aceea, din proprie inițiativă,
m-am decis să îndrept oarecum situația
(În această privință măcar!).
Cea mai lesnicioasă măsură la îndemână
fiind aceea de a începe cu mine însumi.
În rest: libere păsările cerului,
cântătoare ori mai puțin cântătoare!

Mă voi opri așadar la acest unic exemplu.
Doar că, din păcate, ce-am scris, scris rămâne.
Cum aș încerca s-o dreg, cum aș suci-o,
nu mă mai pot bucura de-ndelung râvnita absență totală.
Teribile meandre sapă Istoria, prin timp, uneori –
Avea dreptate Cronicarul, amară dreptate:
”Nu vremurile sunt sub om, ci bietul om sub vreme”.
(El, bătrânul Cronicar, s-ar putea apleca, mă gândesc,
cu o anume înțelegere, totuși,
peste neliniștitele, neîmpăcatele mele pagini).

Oricum, vă promit, sub solemnă prestare de jurământ,
să vă scutesc, în vecii vecilor, de nesăbuita mea meteahnă
de a întuneca, iar și iar, iar și iar, albul hârtiei,
de a apela, când și când, la serviciile tehnoredactării computerizate,
de a mă rătăci, fără noimă, în spațiul incomensurabil
al internetului.
Din ce în ce mai rarilor mei cititori și prieteni,
cumoscuți și necunoscuți, sfios, cu smerenie le cer:
iertați-mă, uitați-mă!
(Din fericire, cei mai mulți nici n-au auzit vreodată de mine).

În orice caz, îmi place să presupun
că de-aici înainte vor fi mai puține speranțe deșarte,
mai puține erori și mai puțină banalitate în lume.
Soarele însuși va zâmbi poate mai omenos
deasupra tuturor așezărilor umane.
Suprapopulate, suprasaturate acum,
de-atâtea bolnave, smintite, primejdioase,
rânduieli și cuvinte. Rânduieli și cuvinte.