în dimineața aceea de sâmbătă, când tu ai început să mori încetul cu încetul
dormisem puțin, iar cafeaua amară îmi alerga prin vene și tresărea odată cu roțile
mașinii pe drum, sub țipătul scurt al claxoanelor.

reluam în minte pașii lui Iov, cuvintele tale de îmbărbătare
anii în care m-am adăpostit sub blocurile cenușii
anii în care am locuit în tine, schema curată prin care ți-am răsucit glasul
și odată cu el, sufletul

în dimineața aceea, aruncasem pe mine un tricou alb, iar pe bancheta din dreapta
cărțile albe, lucioase ca pielea ta, când îți vorbeam îndelung despre întunecare
atunci scânteai brusc și te înălțai deasupra lucrurilor răsucindu-mi gura spre tine
cum făcea mama când el o iubea și-i spunea tu, Soarele meu

de ani buni nu mai vorbisem cu Dumnezeu prin grădină, dar citeam tot mai mult
aflasem, în ceea ce îl privește, despre elasticitatea conceptuală și despre scara
pe care trebuie s-o arunci după ce te atinge cu degetul său
așa cum mă atingeai tu, așa cum te atingeam eu

știam că voi vorbi despre tine în public, despre prietenia ascunsă din care mușcam ca doi orbi
dintr-o pâine. eram sigur că punctele noastre cardinale se potrivesc,
că hărțile noastre sunt perfect simetrice, după cum sigur eram că firimiturile pe care le vor gusta
nu vor fi îndeajuns și vor cere mai multul și totul – vor dori să pipăie și chiar unii să strângă ușor
rana

abia acum afli, încetul cu încetul, că în dimineața aceea de sâmbătă
două iubiri au construit, el în cer, eu, fix dedesubt, două cetăți
și, când mi-a intrat Soarele în ochi prin fereastra Universității,
am fost cu gândul la tine