speranța plânge
întotdeauna cu genunchii la gură,
cu pumnii strânși,
cu disperarea pe care ți-o dă
singurătatea

întunericul acela
atât de greu
umerii ei nu-l mai pot duce,
stelele cad, rând pe rând,
nu mai au nume,
strălucire și nici o altă menire

speranța e un fluture
obosit de mersul pe jos,
cu capul plecat, cu pletele ninse
de anii ce nu i-au fost hărăziți,
abia târâindu-și aripile arse
de o lumină pierdută
la care niciun drum nu mai duce
când oasele i s-au prelins
de pe ultima cruce

speranța visează
cu ochii spre soare larg deschiși,
zâmbind unei amintiri
dintr-un univers
în care cutia pandorei e doar o iluzie
într-o oglindă întoarsă
din care mai poți evada
în zori