nici faraonii nu sunt nemuritori îngropați aiurea
sub imposibile cuiburi unde nu le mai cântă stelele
doar legendele par să trăiască ceva mai mult
între două nașteri și o trecere prin haos
mă întreb de unde mi-a rămas doar muzica aceasta
care parcă vine din rădăcina unei lacrimi
...................................
fiecare stea a stat cândva în pliscul unei păsări de foc
iar un copil ciudat venit parcă dintr-o zbatere de aripi împletea galaxiile
ca și cum ar fi fost o vată de zahăr ars care-și aștepta spirala
apoi ca și când nu mai era de ajuns cântecul
din gândul cioplitor de univers au apărut cuvintele
fiecare rostire era o nouă lume
abia apoi când nu a mai știut de unde începuse joaca
și nici unde să mai găsească loc pentru câte rostiri mai avea de rostit
împreună cu magica rotire a apărut oul acela
mai apoi și întrebarea si poate si filosofia
dar cum era așa greu să plângă singur pe muzica aceasta
pe care chiar nu mai știu de unde o știu
chiar înainte de a umple cu oceane pământul
a început să gândească viața lumina iarba
nu știu nici acum de ce a făcut fluturii
poate să nu uite frumusețea aripilor născătoare
chiar și întunericul s-a revărsat abia atunci când ochii de cristal s-au închis în ei
într-o adormire de duminică s-a născut visul
și paradisul
de iad ne-am ocupat noi după ce nu ne-a mai ajuns
fericirea
...............................
nu studiez dezastrele născute dintr-un sărut
nici moartea pe cruce nici învierea de după
oricum îmi este de ajuns o apocalipsă după fiecare îmbrățișare