Mă plimb pe plutele de nori de vată,
În azurul bleu, m-afund de moale voal
Și-am pânze de păianjen, fine întinse,
Să mă lipesc acolo sus, vreodată;
Sunt solul meu, în cercetare de astral,
Când voi fi tot la fel, de alb... particulele-mi ninse.

Și ochi mă dor de atâta clar, orbit de soare,
M-adie vânt și-s ca un fulg, un puf de pană,
Ce-am luat de-un cântec, ce mi-e drag s-ascult;
Că n-am eu glas, deși-s tot ființă călătoare,
Dar în larinx, de-atât strigat, am tot o rană,
Ce-ncerc s-o vindec și n-am leac... că-i de demult.

Mi-e frică să nu plouă și să pic în picuri,
Sau fulger să nu fiu, că-s tot o flamă...
Și-i prea târziu să-mi mai doresc senin;
Cum un infanterist, ce-am fost și lipeam plicuri
Pe mii de timbruri, din corala mea... Oh, mamă
De ce nu m-ai lăsat în vânt, să zbor... străin?

... Să nu mă știu nici eu, să nu mai știu de mine,
Căci sus, de-aici, nu se văd linii, frontiere;
E verde, albastru, alb, cu cafeniu în tonuri,
Cu piscuri, ’nalte-n frișcă, sau maronii praline
C-un pic vulcanic roșu, astupând abis ce piere
Și-o grindină de sloiuri din polii... în albe tronuri...

... Ce-i albăstrui deschis -doar când în sus privind-
Și nu-i la fel de-acolo, în josul lumii mele!?
Mă încântă înspre, în înalt azot, să evadez
Și apare negru-n perle... Îl voi întâlni zâmbind
În ultima-ncleștare, de îndârjiri înspre rele,
Ce, neîmbunatele, duc în etern... cu atâta crez.

Regret, c-am început mirific vers, poem,
Sfârșind ”comme d’habitude” în nota de tristețe;
Că nu pot ști cum raidul se termină, el, oare
Și-am fost atât de des ascuns, retras boem,
Neschimbat vrut, mort dup-o vrută tinerețe
’nspre dusurile...în plânsete-bocit, sau plâns-născare.

Se pare c-adevăru-i că și-una și-alta... fiecare doare!?!
În rest e-un scurt pelerinaj, pelerinaj pe șine călătoare...
03.06.2012