Cum oare-o fi senzația, o zi, de-a nu mai fi?
Căci și nimicul este... nu s-ar mai denumi!
Doar că nu este ”a fi”, este ”a nu fi”, un ”nu-i”...
Absent, c-un loc și el; neant, cui te supui!

Că minus, sigur, este, cu certitudine-n balanță,
Altfel s-ar dărâma cumul, tot, doar creanță!
N-ar fi lipsa, în minus, așa cum e, o esență
Și șir de număr, cifre... n-ar fi, n-ar fi valență?!?

Și cât de explicabil este, un ”nu mai e”,
Cel nevăzut, ne ”a fi”-ul, de antimaterie-
În neîntâlnirea-i lipsă, programic; ca și astru...
Ce-n negru nu se încrede, de pierit, de dezastru.

Și neantul dus, plecat, ce-l ținem suflet, noi
-Cel ce-n întâlniri n-apare- ne apără de ”apoi”!?
Nu e mister nicicum, că nu-i mister nici el...
E-un punct; acul la zero! Neființa... cu eternel!
31.05.2012