Prețios text care se cuvine între om și meritul său


Te-au învățat bătrânii țării și cineva de prin familie
să trăiești viața cu impertinență. fiecare, din considerente diferite.
e și un aport personal, așa marchezi tu timpul, ține de natură,
de biologie. pe toate oasele îți atârnă devenirile,
niște globuri lucitoare, pestrițe, așezate prea des,
încât se lovesc între ele…
pe cap, îți stă moartea, ca un vârf fragil, strălucitor,
de brad transferat, adus cu forța pentru a sărbători niște evenimente
ale oamenilor. atenție, însă, ar trebui să știi mai multe
despre utilizarea bradului la noi!


binele din viață nu se lasă avut cu proiectele tale,
precum un bărbat. nu are nevoie de darul tău ultim.
unic, în felul lui... binele din lume ar putea să vină,
chiar să te curteze, dar are nevoie de alte atenții, de alte viziuni, numai ale lui, specifice.
trebuie să meriți, fetiță, după cum știe el, nu după cum vrei tu.
ai să rămâi puțin supărată la capătul lumii, dacă nu ții seama!
iar, când ești supărată, și bătrânețea te boscorodește mai mult.
binele nu e ca mine…
eu mereu m-aș rezema în tine, precum în boată se reazămă ciobanul, când își numără oițele, pe lapoviță și pe ninsoare.
e o pornire a mea, de mai de mult. de mic stăteam în boată
și am văzut cam tot ce se putea vedea atunci din mișcarea asta nouă. și mă urcam pe dealuri ca să număr lumea.


la o adică, dacă e nevoie, aș putea să-ți neglijez o țâră trupul,
pus în valoare, înaintea mea, de o poft-a mumă-ti
și de ineficiența jaluzelelor mele, care, spre disconfortul tău,
nu pălmuiesc peste bot întreaga lumină.
m-aș ocupa puțin și de sufletul tău, dacă n-oi fi făcut-o deja,
să nu cumva să rămână singur și să vină moartea
între tine și el. mă, și atunci le înțelegi pe toate!
așa se întâmplă dacă nu ții cont! banca din cer ți-a trimis
cardul magnetic. voi lăsa tandrețea la păstrare, ceva mai încolo,
într-un scris întâmplător. până atunci, vei avea numai ce meriți.
măă, dar atât de dulce se oprește-n tine mânia mea de-a fi!
și n-am încotro. plăcerea îți închide ochii, vrea să te îndepărteze,
să te ferească de cealaltă realitate, poate chiar de mine.
toate se vor întâmpla, milimetric,
și tu le vei fi măsurat înainte.
sânii aceștia au încremenit în fața mea de atâta mirare.
aș vrea să le spun „țâțe”, ca să pot să îi rostesc cu dinții.
cât de triști și bosumflați stau ei în întuneric,
la tot acest discurs al meu!
nu-s făcuți să înțeleagă lucrurile rare…
tu ai văzut, fetiță, că, atunci când suntem goi,
încercăm fiecare să folosim cât mai puțin loc pe această planetă?
parcă am economisi ceva…
fiecare vrea să fie cât mai strâns în celălalt.
totuși mai sunt în lume lucruri pe care nu le înțeleg.
chiar dacă palmele tale, obosite de atâtea căutări,
se odihnesc peste umerii mei.
țin să precizez, cu anumită detașare față de moment,
că nu ne-am găsit unul pe altul, astăzi.
astăzi fiind timpul întreg.


vezi tu cât rost, lângă noi, ar putea să aibă metafizica?
haina mea de sărbătoare, cu care mă gătesc să plec la drum,
deja s-a învechit pe la manșete. mult praf frecat aiurea, mult praf!
în acest îngheț, eu mă gândesc să te spăl în trochiță
și să te las puțin afară, pe un gard. nu de la drum, pe gardu’
de su’ vie. știu, de la mine din sat, că toate albiturile
se atârnă în ger,
să se înălbească datorită înghețului sec. așa am să fac!
iar tu ți-ai dorit continuu să se știe cât de albă ești...
băă, da’ și lumea ce mai îngheță! e bârnă acum. și mă prinde frica
de cum te voi aduce-n casă de pe garduri, de la afișaj.
așa se zice acolo, atunci când te expui.


mă, atâtea prostii putem debita când simțim că ne place un lucru,
o vorbă, o femeie...
inima mea e ruginie, o tablă uitată într-o curte de țară.
se aude în somn cum trec peste ea,
atunci când vin acasă, din ponoare adânci, vacile și porcii.