Cerul a privit alene,
Pământul îndepărtat,
Și clipind mirat din gene,
Ploi mărunte a vărsat,
Că e prea uscat, săracul,
V-a crăpa și-l doare capul.
.
Soarele un somnoros,
Ce dormise după nori,
Îl mustră: - Te rog frumos,
Te smiorcăi încă din zori,
Haide, du-te la culcare,
Uite-ți dau și pijamale!
.
Să se ducă, să mai stea...
Șade-n cumpănă și tace.
Care e menirea sa:
Leneveală sub cojoace,
Ori ca să vegheze tot?
-Iată, eu să dorm nu pot!
.
Tiii! ce replică tăioasă,
Soarele e uluit!
Þup, o rază mânioasă,
Pe cer l-a cam perpelit
Și-l înfierbântase tare,
Până-l goni la culcare.
.
Doarme cerul și visează
Că toamna l-a-ntunecat.
Noaptea, regina, valsează,
Și pe trupu-i a călcat,
Delicat, să nu trezească
Împărăția cerească.