din scundul meu ungher
prin ochiul întunecat al grădinii
văzduhul pare mort
și-un iz clocit învăluie azurul
recongelat în sfera sa de celofan

nimic iubind și parcă înghesuind pământul
mă ghemui mut în carantina sublunară
regurgitând secretul rușinos

ca un tic – tac în jurul limbii
pustietoare încă – gândul
cel mai trecut fruct din grădină
mai înainte de a fi șoaptă sau glas
moare strivit sub pieptul meu
ca un fulg legănându-se la ferestre închise

pe valea împinsă în întunecime
trece sinodul purtând sub armuri
sângele-mi destrămat amenințându-mă