pe marginea lui de sticlă el pășea atent ca și cum ar fi putut evita cele ce aveau să i se întâmple. pe drumul dintre mâini și coapse se nasc povești îmi spunea, în timp ce din umeri îi ningeau femeile lui Bukovski. picioare lungi și sâni rotunzi cărnoși se dezveleau, se împleteau, se înnodau mușcând din fluturi, mreje și liane. vântul îmbrățișa cerceafuri pe sârma albă și el pășea atent pe marginea lui de sticlă. prin cânt și poezie el pășea ca și cum; ar fi putut evita cele ce aveau să se întâmple. se țeseau năvoade și el înnoda, se tot înnoda în larg. cerceafurile se înălțau semeț, marea se adâncea și totul în jur se prefăcea în albastru. hămesit de atâta albastru nici vântul nu mai știa încotro, se răsucea cu furie în mii de cercuri îmbrățișând totul în calea lui: obrajii blonzi, pletele lungi cărnoase, picioarele noduroase, fluturii morți din sâni. corbii roiau deasupra lui împletindu-i coroană înaltă și el se cufunda pășind tăcut în hău. într-o noapte i-am găsit sufletul ud afară. doar umbra îi reflecta golul adânc. l-am privit prin ochiul de animal și l-am îngropat fără regrete. "mersul vieții e departe de a fi numai fapta noastră" îmi striga și eu îl îngropam. îl îngropam. sub fiecare lună plină .