Am risipit un nor într-o ninsoare
desăvârșită-n câmpul aspru și uscat,
când m-am închis în lotca mea ce doare
și-n palma-ți caldă vals de muguri am lăsat.

Ai risipit un zbor în fum subțire
iar faru-i prins acum sub arc de soare,
un crivăț trece podul fără fire
și-a luat cu el o ultimă-ntrebare.

Ne-am risipit ca frunze de aramă,
sub clar de lună legănându-se duios;
secundele - năvoade stau la vamă
și mugurii plesnesc albastru-ntunecos.

Dar mai avem și-acum în ochi misterul
pierdutei flori cu soare în privire
ce-și râde-n răsărituri când hangerul
se-nfige-n pulpa noastră la sosire.

Mai știu că-n mâna ta sunt bob de rouă,
copacul trist se leagă de-un pustiu savant,
îmbobociri topesc zăpada nouă,
iar cerul meu, acum, e-un simplu post-restant...