Văd cum urmele pașilor mei de pe zăpadă dispar în
zăpadă. Frigul îi înghite.Umezeala tresare pe nea, mai umedă decât orice tresărire.Sunt cu mult mai

implicată într-o întindere ascuțită dată de absența zăpezii decât am fost vreodată. Am uitat că exist. Încerc să-mi amintesc. Un nor își clatină albul a

ploaie.Niciodată nu plouă spre exterior,în univers, sensul ploii este întotdeauna spre interior. Norii trebuie să se clatine mai întâi,ca să devină ploaie.

Copacii simt, cu exactitate, acest lucru,pentru că ei ,cu siguranță, sunt existenți.Mai mult decât atât,copacii înțeleg de ce sunt existenți.Ei

așteaptă ploaia ,chiar dacă grindina le poate rupe
crengile. Când îi bate frigul, după ploaie, ramurile lor lucioase îngheață. Vreau urmele pașilor mei

înapoi ,așa precum vreau să aud, din nou, cântecul care se cânta odinioară în aceeași cafenea, chiar dacă mai am și acum o pată de cafea pe pantof. Iau

acel taxi ,care nu mă poate duce niciunde ,dar
șoferul știe să conducă în prima ploaie, care cade
peste stratul de zăpadă. De fapt, această zăpadă

este existentă, până când este dizolvată de ploaie. Eu pot fi existentă atâta timp cât nu mi-e frig și
această ploaie nu este nicidecum una tropicală,iar

eu n-am fost niciodată mai indiferentă ca acum.
Cineva sau ceva merge nestingherit drept înainte.
E corpul meu. E ceva, care nu are nici început și

nici sfârșit. Este mișcarea,care pierde coordonatele
timpului. E nevoie de timp pentru a se dovedi că
ploaia și zăpada au personalități similare și

aparențe diferite. Timpul este existent. Eu nu pot fi existentă într-un timp diferit.Eu nu pot fi
existentă de două ori în același timp.