„Viitorul poeziei va fi epic sau nu va fi deloc.” Elena Vlădăreanu


îi dăm înainte prin pămîntul mișcător de după saskamaya
ne oprim numai să bem și s-alimentăm imaginația băștinașilor
cu istorisiri meșteșugite despre cele întîlnite în urmă

pe lîngă cheile nerei dădurăm de-un fierar chelios cu burta
cît sacii de rafie în care matale cari nutreț la orătănii
și vocea încercată dar dulce ca melasa cu care îl amesteci

se făcea că fata fierarului umbla în pădure la cules de bureți
cînd dinspre lacul dracului auzi strigătul sfîșietor de acvilă
al unui pui de om și fugi într-un suflet să-i cunoască baiul

nu mică îi fu mirarea să găsească acolo în tufele de zmeură
din preajma văzduhului lichid nemaivăzut de limpede învelit
într-un batic negru brodat c-un craniu în flăcări un bebeluș

se apucară de căutară zile de-a rîndul din poartă în poartă
să găsească bunăoară o lăuză fără prunc vreun oarecare zvon
ori vreun semn dumnezeiesc din care să-și tragă nădejdea

nu găsiră așa că fierarul și fata lui singuri din vremea
cînd muica le-o fugit cu un toboșar cercelat și tatuat
din inima banatului se hotărîră a-l crește mare pe băiat

mata ai fi făcut aidoma fără îndoială că ești om ca lumea
dar nu știu mulți ce-ar fi păstrat pruncul după grozăvii
ca acestea ce urmează a ți le povesti mardare pletosu

se făcea că era dimineață și fata fierarului era bolnavă la pat
continuă mardare de unde am lăsat în timp ce mă strecor afară
fierarul avea gospodărie mare și nu-i putea rămîne la căpătîi

a stat el ce a stat dar lemnele nu se sparg singure tataie
nici animalele nu merg să-și toarne furaj a lăsat-o pe fată
să doarmă acolo cu pruncul alături în copăiță și-a mers la trebi

și acuma mi se ridică părul pe mine cînd mi-l amintesc pe fierar
cum plîngea și suspina și se văicărea istorisind printre lacrimi
ce a găsit la amiază în odaia scundă și întunecată a fiică-sii

nu știură nici unul să își explice cum sau de ce dar acestea ce
îi fură date fierarului să vadă ar face orice bărbat în fire
să tremure ca vergeaua dacă nu să-și piardă mințile cu totul

fata îi zăcea aproape moartă pe dușumea cu coapsa sfîrtecată
de vătraiul încă înfipt în carne și peste groaza lui de tată
hohotele de râs ale pruncului bălăcind în copaia plină de sînge

mardare se bălăcește în privirile hulpave îmbibate de teamă
ale familiei ce ne găzduiește în această a o sută nouă zeci
și treia noapte a cruciadei noastre motorizate prin europa

treisprezece oameni își odihnesc căștile pe ghidoane și calcă
în ghetele lor înalte încărcate de catarame mari și lucioase
prin nămolul gălbui al unei ogrăzi din coapsa munților banatului

- va urma -