Al cui e cerul însorit de iarnă
Pe cine înseninarea-l mai mângâie
Când tu-ncălzești aceeași veche haină
Pe-o stradă ce-ar putea să nici nu fie.

Cu cine-i prietenă lumina trează
Și râul lung de tinere femei
Când tu-nțelegi că toate se-nserează
În fără rostul lor ca de-obicei.

Pe care poartă să mai intri-n curte,
În casă cu ce cheie să te-ncui
Când ți-s bătrâne zilele și scurte
Iar nopțile promise nimănui.

Ca mâine fi-va iarăși primăvară,
Vor izbucni vieți și flori și zbor
Mai lasă-ți, totuși, sufletul pe-afară
Îmbracă-l în copaci, în seva lor.

Că poate niște frunze foșnitoare
Vor vrea să aibă suflet verde-n mai
Și neștiindu-ți vârsta-n înserare
Șoptind un cântec ce doar tu-l știai

Să se mai bucure măcar o dată
De caldul spic al soarelui slăvit
Al tău e cerul și lumina toată
Cât ești copac și zborul ți-a-nverzit.