Suntem sătui de-atâta boală
Că putem să dăm și împrumut
De pe-o pernă capul ni se scoală
Și-și caută o alta așternut

Ni se surpă zidurile bolnave
Mucegaiul le-a cuprins spre nord
Și se-nchid cetățile bolnave
Ca un flux de sânge dinspre cord

Și orice boală naște altă boală
Și niciuna nu ne e străină
Că învățăm întruna ca la școală
Drumul cel mai scurt înspre ruină

Nu ne mai ajută medicații
Decât doar să ne scurteze drumul
În halate albe consacrații
Prin saloane-i răspândesc parfumul

Și ruina dusă pe picioare
Zilnic mai aproape-i de apus
Că de-un timp nimic nu ne mai doare
Și-acolo unde mergem dureri nu-s

Când mai vine câte-un oaspe nou
Sprijinit de soră dintr-o parte
Intră în salon ca-ntr-un cavou
Până trece dincolo de moarte

Se micșorează veșnic universul
Și tavanul mai puțin înalt e
Pe lângă paturi ni se frânge mersul
Ca mesageri ai lumii celeilalte

Că moartea noastră e domoală
Atâta cât în vieți n-am încăput
De pe-o pernă capul ni se scoală
Și-și caută o alta așternut...