nu mai știam ce-i cu mine
prietene
n-aveam nicio boală depistată ci degeneram în trupul hidos adolescentin
doar gândul metafizic mă deforma ca pe-o pendulă
antic încremenită pe-un perete al camerei de zi din mijloc

nu-nvățam aproape nimic dimineața la cursuri
mă frământau ideile voiam să mă port original chiar genial
lăsam deschisă poarta de fier seiful rațional
necunoașterea era a doua mea natură iraționalul mă invada cu idei vise

doar că nu măinsultam scuipând pe oglinda mare din dormitorul surorii
plecate la studiu-n București eu i-l ocupasem că era mai mare
intuiam renașteri viitoare la alte vârste

mi-era silă de familie de colegi
de profesori de impusa învățătură
o silă proverbială cum au avut de altfel în anii ’90 prea mulți
din aceeași generație și cum nu cred că-i alta pe pământ murea atunci o lume
dispărea pentru noi idealul democratic scindarea socială se-adâncea an de an
cărțile cărate de la împrumut lângă manuale insignifiante
maxim cinci din păcate puteau fi schimbate și a treia zi de mine
ori dacă nu mă mulțumeau chiar peste douăzeci de ore
erau devorate multe cu nesaț până-n a unșpea și-n ultima vacanță liceală
mi-arătau câte ceva din mine însă făceau să mă și uit punând întrebări ca
“de ce trăim oare pe acest pământ prostia crește mintea noastră descrește”
“dacă tot nu se-arată niciun semn speranța nicăieri de ce nu-i Dumne...”
“dacă perdeaua iluziilor ar dispărea ce Doamne iartă-mă sau ce dracu’ s-ar întrevedea”
“unii mor alții trăiesc eu de ce mai lenevesc”
“sunt un nemernic n-am niciun talent nu mă pricep nici să-mbătrânesc de tot”
și alte trăsnăi hilare

oribil și nesociabil
aveam complexe zeci sute chiar mii zeci de mii sute de mii
nedescoperite încă
asociate între ele precum asociațiile de locatari din blocurile mamut
corporații lanțuri întregi de complexări frustrări refulări disimulări
apucături nefirești automatisme de tot hazul teribilisme-n singurătate
tertipuri ieftine masochisme desfigurări mascări obiceiuri primitive
ONG-uri cu programe de automutilări
prea devreme activismul complexelor mă gârbovise
nicio făptură-n carne și oase nu mă-nțelesese puteam să jur că n-aș fi întâlnit-o
decât în tine prietene
fost coleg de clasă în marea noastră clasă din colegiu
mult mai inteligent nefățarnic calm
sigur pe tine programat să-nveți de toate și practice nu doar chestii teoretice
nu pentru note excelente ci pentru viață
ah ce naiv am fost patru-cinci ani nici nu-ți imaginezi frate
cât de mult voiam ca eu să devin tu
nu și invers că m-ai fi înjurat

cu toate astea mă complăceam să disper
să delirez ca demonul dostoievskian
să-mi bat joc cu cel mai mare sârg de ce-i în jur
pentru că nu îmi mai dădea târcoale altă trebuință al lui Maslow decât una
nespusă de el trebuința aventurii și-a negării sinelui
scufundarea într-o baie de mulțime precum starurile zilei pe alt meridian
evadarea minții mele ca într-un vis interminabil și bolnăvicios
iar tu prietene
tu dispăreai cu totul
mă flagela destinul înstrăinării
înnebunitor mă complăceam ca Marsias în ghiarele lui Apollo

și jupuit cu sângele scurs complet din obraji cu orbite vinete de mort
cu multe coșuri care explodau ca vulcanii noroioși ori de puroi infect
nu voiam să mă omor ci dimpotrivă
să renasc ca un vampir din starea mea larvară
aiurea apucând prin lumea largă strălucitoare ca pielea unei foci

din a douășpea nu aveam alt gând
dar îl ascunsesem ca pe ultima soluție în inconștient
eu imperfectul încăpățânat
eu pervers certat cu sportul cu programul zilnic de-nvățat
cocoșatul fără prieteni săltărețul pe trotuar umilit în conștiință
de-atâtea reproșuri sau dezaprobări primite de la cine mă vedea

credeam de mic că mă va paște un deces înainte de majorat
resemnarea asta se cuibărise-n suflet
ca un bandit pătruns prin efracție chiar ziua-n amiază mare
noaptea astmul uneori pe fond nervos mă zguduia de nu mai puteam să-adorm
decât în coșmar ori în fantezii nedeslușite bine
la care și subconștientul maladiv mai lucra mai le-mpopoțona
căscam ochi mari visând cai
verzi pe fereastră cai incolori albi-negri funerari
intram și-n extazul cel mai destrăbălat ca într-un sabat – levitația

mă închipuiam un lup foarte tânăr
încă nu vânasem nimic și era o iarnă interminabilă poate la cercul polar
nu găsisem dar nu căutasem nici hoituri deși mă sfâșia foamea
eram ca un lup abia înțărcat vegan mâncam poame uscate licheni și bureți
de aceea ochii sticleau ca la vampirii lihniți
foamea cea ancestrală-ereditară îmi bântuia burta subtă
pășeam prin sângele lăsat în băltiri
dar nu exista carne pentru mine nu mă atingeam de vânat
nu mă-nduram deloc să sorb să mușc realitatea palpabilă din jur
ci căutam altceva
cu totul altceva
și altceva
până m-a învățat o lupoaică
de vârsta mea ce și cum