sunt locuit de unsprezece uși deschise
în mijlocul aerului ca o grimasă
deasupra căruia se odihnesc
ultimele rânduri de bănci
proaspăt pensionate

și plouă ca un dispreț
în trupul acestui cerb cu aripile începute
unde sfârșiturile sunt de fapt
realitatea unui ins cu timpul pe umeri

nu uita că noi
suntem înfometați de nepăsare
ne dezlipim lumina dintre degete
ca pe o lehamite urcată
dintr-un cer cu ferestrele goale
nu mai avem tinereți la îndemână
nici trupurile suflecate în alte trupuri
nu-și mai sunt spaime
sunt o agonie concretă la capătul tău
iar tu îmi rămâi același ultimatum
până la începutul lumii

dacă te-aș hrăni din croncănitul unei frunze
îmi vei mai asculta iubirea tăvălindu-se
pe sub piele?