poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-10-29 | |
Ursul și oița
Cică-ntr-o pădure, Un bătrân ursoi Cam sătul de mure, Tot visa la oi. După cum fu soarta Lui, o mielușea Îi deschise poarta. Și avea cu ea Blană mătăsoasă Emanând Chanel, Se-arăta focoasă, Prima în șeptel. Ursu’ puse-ndată Un oloi pe foc, Îi turnă murată, Puse-un disc de rock Și, cu-o reverență, O luă la dans, Oaia, în cadență, Prinsă de balans, Se-nroși îndată De atât rachiu, Și, din alb drapată, Da-n liliachiu. Ea, priviri acerbe Aruncând spre pat, Zise: „Nu mă fierbe, Fă-mi ce ai visat!” Și-aruncându-și blana Cu mișcări un-doi, Fremătând, bârsana A sărit pe-ursoi. Lupul ce da roată Primprejur, văzând Blana aruncată, O luă râzând. Am citit o foaie Recenzând un studiu: Dacă dai de-o oaie, Sări peste preludiu. Ți se-ncinge trupul. Blana-ți scoți. Ești oaie. Prompt, ți-o fură lupul. Scrie tot în foaie. Corb la corb nu-și scoate ochii Încerc să vă spun vouă, de pot, cu mult antren, Urmarea la povestea ce-a scris-o La Fontaine. Când corbul, lingușitul, uită de cașcaval, Vulpoiu-l prinse iute și-o șterse triumfal. Din caș când vru să muște, îl prinse-un polițai, Un viezure feroce, ce-l duse cu alai La tribunal, acolo, la judele cel orb, Cel care, de mirare, era și el tot corb. Și corbul – reclamantul, cu ochii plânși și goi, Ceru: „La zdup vulpoiul! Și cașul – înapoi.” Vulpoiul, doar atâta, prin dinți, a strecurat: „Mărite! Cașcavalul din cioc, el l-a furat – Intrând pe o fereastră, pe sus, la mezanin – Din raftul cu brânzeturi – cutare magazin.” Întocmai ca în filme, când sunt efecte tari, Și corbul orb, în robă, deschise ochii mari Și, să mai crezi zicala că un judecător De-i corb, pe corb nu-l scoate drept țap ispășitor! Pompos, măritul jude bătu cu ciocu’, scurt, Pe corbul gură-cască îl acuză de furt Și achită vulpoiul, chiar dacă, necurat, Își însușise cașul de corb deja furat. Vulpoiul se retrase, în parte fericit: Pierduse numai cașul, dar n-a fost pedepsit. Rămaseră doar corbii. Iar cel judecător Pe păgubaș, sentința vărsă devastator: „Trei ani, cu suspendare, și niciun dumicat De telemea sau urdă! Și cașul – confiscat! Să-mi mulțumești, de-a pururi, că n-ai ajuns ocnaș, Pedeapsa cuvenită – când furi de la oraș.” Plecă și păgubitul, ’napoi privind flămând, Iar fratele lui, corbul, mușcă, din caș, râzând. Nu scoate ochiul, corbul, de la alt corb, defel, Da-i fură cașcavalul, ca să-l mănânce el. Toți ca unul Despre vremuri, zău, uitate vă voi povesti nițel, Puricii săreau cât casa, cu potcoave de oțel, Niciun hat lăsat pârloagă, nici tarlale cu mohor Și-un sistem de irigații adăpa orice ogor. Vulpea drăgostea găina și grijea de puișori, Lupul ocrotea și stâna și un cârd de căpriori, Iar ursoiul nicio poftă nu își preumbla prin sat Și, dotat cu cap și coadă, se purta perfect rasat. Gaița strângea, și-atuncea, tot ce-n soare strălucea, Păgubașului, în ciocu-i, înapoi ea tot ducea. Iepurașul, pe la varză ca să treacă, se codea Și nimic din vreo grădină de legume nu rodea. Viața asta fericită o trăiau și mici și mari Și-i descrisă în detalii de multipli cronicari. Dar, odată, nu pot zice că a fost o bună zi, Într-o zi complet nefastă, iepurașul se trezi Cu o foame nebunească. Și-a furat un morcovel. Ursul, când află, pe dată, se servi cu un vițel, Iară lupul, să nu pară cu nimica mai prejos, Lichidă, din schema stânii, doi mieluți tip merinos. Vulpea, roasă de invidii, ce să spun? mi s-a zbârlit; Trei găini și două rațe la foc mic mi le-a pârlit. Gaița, văzând acestea, de mânie s-a pătruns Și, în cuib, vreo trei inele, ea în grabă a ascuns. Iar țăranul, la dezastru asistând nepăsător, A furat mai tot sistemul de pământ adăpător. Puricii și ei, în fine, se-apucară a ciupi, O oțelărie nouă au furat cât ai clipi. E de-ajuns să fure unul un nimic, un morcovel, Molima pe loc se-ntinde și dă gaură-n șeptel, Apă nu mai e pe-ogoare, n-ai oțeluri pentru roți, E de-ajuns să fure unul, că încep să fure toți. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate