E o lumină, pe care vîntul a stins-o.
E un vechi han, pe care un bețiv îl părăsește în după-amiază.
E o vie, pe care au năpădit-o negri păianjeni.
E o încăpere, pe care au spoit-o cu lapte.
Nebunul a murit. E o insulă în Marea Sudului,
Destinată zeului Soare. Duruie tobele.
Bărbații se pornesc în dansuri războinice.
Femeile își unduiesc șoldurile sub liane și flori de foc,
În timp ce marea cîntă. O, pierdutul nostru paradis.

Nimfele au părăsit pădurile de aur.
Străinul a fost îngropat. Atunci începe o ploaie de scîntei.
Fiul lui Pan apare sub înfățișarea unui ziler,
Care la amiază adoarme pe macadamul încins.
Sunt fetițe într-o curte îmbrăcate în hăinuțe de o sărăcie sfîșietoare.
Sunt odăi, pline de acorduri și sonate.
Sunt umbre, care se îmbrățișează în fața oglinzii oarbe.
La ferestrele spitalului stau convalescenții la soare.
Un abur alb aduce de pe canal molime sîngeroase.

Sora străină apare iar în visele urîte ale cuiva.
Calmă în aluniș cu stelele sale se joacă.
Studentul, poate un alter ego, o privește îndelung de la fereastră.
Îndărăt se aține fratele său mort, coborînd vechea scară-n spirală.
La umbra castanilor bruni pălește silueta novicelui tînăr.
Grădina e în amurg. Prin galeriile mănăstirii dau ocol liliecii.
Copiii portarului se opresc din joacă și caută aurul cerului.
Ultimele acorduri ale unui cvartet. Mica oarbă fuge tremurînd pe alee,
Mai tîrziu umbra ei pipăie umbra zidurilor reci, înconjurate de basme și legende sacre.

E o luntre goală, care seara lunecă-n jos pe canalul negru.
În beznele azilului vechi se surpă ruine omenești.
Orfanii morți zac lîngă zidul grădinii.
Din odăi cenușii apar îngeri cu aripi murdare.
Viermi picură din pleoapele lor îngălbenite.
Piața din fața bisericii e sumbră și mută ca pe vremea copilăriei.
Cu tălpi argintii lunecă vieți tăcute
Și umbrele celor blestemați coboară pe apele ce suspină.
În mormîntul său magul alb se joacă cu șerpii.

Tăcut deasupra tîmplei Dumnezeu își deschide ochii de aur.