aplec urechea asupra unei icoane și-ascult.
mă zbat ca o poveste ratată, în plasă
și mă întreb dacă tăcerea este cel mai bun lucru
care I s-a întâmplat vreodată omului.

*
trăiește în mine ascunsă, absența
este un organism viu, parazit care
se hrănește cu pizza picantă
cu întuneric, sisteme solare și vid.
mă gândesc la mare și numaidecât
vomit alge.

*
tu poți fi o boarfă.
din pântecul tău latră un câine
cu ochi de faianță.
cuvintele tale amânate
sunt ca un vierme ieșind
dintr-un măr putred.

*
număr sentimentele altora
de-a dreptul cei care sunt
și-nghit desfrâul, neantul și acul
tragicul otrăvitor și acru
și cred că moartea apare supărător
de discret.

*
să vină poetul
să aducă speranță!
de emoție să ne cadă toți dinții
să ridicăm imnuri în pivnițe, piețe
să vorbim despre el în șoaptă, cu spaimă.
poetul însă e beat și tot trage din clopot.
la ce bun credință fără milă?
la ce bun perverse întrebări despre nașteri?
prin venele poetului se scurge sîngele morții
devastatoare șcenă de teatru
așezat în genuchi aruncă de jur-împrejur
firimituri.

*
cineva mă ademenește cu mâinile goale
să îi ofer lui hamlet un rol în spectacolul meu.
dacă dorește, îl voi pofti pe șcenă să se masturbeze în public.

*
șarpele cu care mă lupt de când am ieșit în lume
mișună încet în pieptul îngerului de pază/

*
acum am această certitudine:
în groapa cu oameni, lei și zei
doar oamenii-s flămânzi.

*
de ce limba mea scrisă sau vorbită
să-nsemne umilință?
lumină din lumina suferinței e atunci, vă spun.

*
tu îți poți închipui orice.
sunt un visător și dacă nu aș fi nu ți-aș mai povesti.

din nou absență.