Trepied fara margini, șevalet în derivă
Lumini în dagherotip, mâini uscate de cântec,
Chipuri cu pași repezi.

Văd si neg orice convingere
Despre sine...cuvintele au nevoie
De timp că să-și veștejească sensul în speranțe.
Dispariția în valuri de scări și sunet blond
Aduce cu sine chemări, urne, petice;
Toate stivuite cu grijă pe rafturi putrede.

Nisipul are un marș cronologic, valurile
Frâng oamenii în bălți de piele, iar copiii
Sălbăticiți strâng potecile părinților.

Invăț să cred din umbre unduirea soartei;
Pasul devine în secundar, mâinile măsoară
Distanța dintre ani, iar parul îți miroase a granițe.
Scrisul ți l-am uitat, dar am botezat o stradă
Cu numele tău încă neauzit, rostit în șoaptă
De un val sau de stâncă pierdută de apă.

Roțile sunt pastișe pentru timp,
Drumurile amintesc de copilărie,
Iar somnul crede în disperare.

Te-am văzut în timp ce alergai cu mânile
Legate de suflet; eșarfa ta a rămas agățată
De toți cireșii desfrunziți ca într-o primăvară muribundă.
Din urmă, el avea imaginea neverosimil de similară
Cu parfumul tău nupțial.
Impostorul cu nume perfect ți-a furat pielea,
Gândul, iar degetele ți le-a frânt cu sărutări.
Tot agrenajul de osii, frâne, carne, ochi,
Trece constant între limite, având hadicapul
Temerii de nemărginit.

Cuvintele se nasc în intersecții și
Mor la colțuri de stradă cerșind certitudini.
Tu și el sunteți constanți în chipuri, nisip, roți și granițe....