Încăperea cu beculețe gri stă sprijinită ca un animal de curse în privirile lui.
Își spune cuvinte în zornăit de chei, de uși și de butoane.
Starea lui sufletească e o continuare în interior a unui dumnezeu prea mic ce se ascunde după tipare.
Grația străinului de lângă el, grația trupului ce nu și-l recunoaște
Depășește în armonie valsul oricărui patruped.

Și atunci doi oameni îl urmăresc pe ascuns cum își poartă destinul ca o mască de gaze.
Soldații răvășiți de sfârșit și le pun și trag în pașii ce contorsionează obiectele în ceva nemaivăzut.
El este agățat de fire și când ceva nu merge își stoarce o lacrimă ca o cheie franțuzească și le înnoadă.
Este un atelier de subsol plin de aparate ce au adus numai dezamăgire.
Mulți ar crede că aici s-ar putea așeza intimitatea
Ca un gestapo ar opri zornăiturile, dar nimeni nu știe ce sunt acelea zornăituri.
Așa că se lasă așezat, își înfige carnea pe un băț și o vinde trecătorilor drept înghețată.
Armonia pașilor lor e o moarte ce permanent și-o pronunță în silabe,
În statul la coadă primitiv, unde sufletul pus pe două șine se mișcă determinat.

A mânca sau a nu mânca își spune e ultimul principiu.
Iar cei doi oameni ce îl priveau pe ascuns acum se îmbracă cu o cămașă,
Ca și cum ar trece timpul, în strâmta sală de așteptare
Sufocată de ochii negri, de sprâncene, de beculețe gri și de statui obscen dezbrăcate.
Toate așezate în tuburile unui creier.