la 42 de ani, cum poți iubi altfel decât
crunt și-n tăcere / ca zidurile scorojite-ți sunt ridurile
din jurul ochilor, atunci când zâmbești,
ai putea să privești îndelung de pe peronul liniei 9
până când un alt tren plin de zăpezile lui martie
va deraia direct în vizuina ta care-ți conferă atâta echilibru și logică

draga mea, despre dragoste îți pot vorbi numai cu ochii închiși
și cu tălpile goale / uite-mă deghizat în cerșetor, la gura de metrou,
cum îți invoc sărutările

doar eu și această umbră care ar putea să țipe, să țipe
până când o altă zi se va naște
direct din gurile de aerisire din jur, la fel de ponosite
ca vestele de semnalizare ale impiegaților

cineva bate continuu-n zăbrele
și nici acum nu realizez că doar inima, doar inima este cea care
urlă din secția de terapie intensivă, plină de feșe
și conectată direct la firele de înaltă tensiune
ale zilei / cât să suporte memoria când ți-am luat, direct pe brațe, urma
fiecărei răsuflări / e bine, îmi spun, e bine,
urmează s-o prind cu un bold
direct în insectar, ca pe un fluture de noapte nemaivăzut

crunt, numai așa, crunt și-n tăcere ți se strecoară dragostea,
la 42 de ani, prin piele și direct în oase,
până la măduvă, până la sânge,
ca leucemia

în urmă nu mai rămâne decât cearceaful unei zile de sâmbătă
la fel de mototolit ca un șorț de frizer în pragul pensionării,
numai zâmbetul tău luminează alb
precum promisiunile,
în jos, pe calea griviței, doar vitrine și porți
și tu lângă umărul meu, pășind la fel de frumoasă și de încrezătoare
ca un vișin năpădit de fluturi

era atât de devreme că ar fi putut fi la fel de târziu