mă trezii zâmbind cu gândul la el

l-am recitit de curând că-mi place al naibii
când mi-e rău mi-e de-ajuns să-mi amintesc vreo expresie
că gata îmi trece pot să îmi văd de-ale mele
viața nu poate fi mai caraghioasă de atât

uneori mă mai apucă prin autobuz
scot cartea și șterg râsete de fereastră
(că dacă n-apuc loc nu urc) încolo spre mare
să nu zică ăi din jur că am luat-o pe arătură

de multe ori îl ascund în sân împăturit
într-un petec de hârtie inima saltă ca un cocostârc

iote mi-adusei aminte de satul meu din care m-am tot duuus
că de m-oi întoarce nici că aș mai cunoaște picior de om
să vă spui și eu una de pe la noi pe când prinseseră băieții
să mă privească galeș de tot

mai trecea câte-un camion pe la noi pe uliță
copii fără minte ne agățam de scara din spate că mergea încet
aveam timp să ne prindem și ne plimbam și noi de
până în ziua când a zbierat țaica leana care abia se mișca de grasă
aoleu săriți că-mi moare fata ce mă fac acuuum
unchiul învățător în sat om harnic și respectat a sărit de sub șopron
(că meșterea și de ălea mecanice) nu era vrăjitor nu
a sărutat fata zdravăn o dată și încă o dată o apăsa pe piept tremurau toți
atunci văzură și băiețandrii ce și cum
s-a sculat din morți dora că așa o chema se închinau babele scuipau în sân
săreau ăia mici ca mieii

ce vremuri

tare m-am depărtat pe aici pestriță lume
he he avea dreptate cioran când spunea sfârtecând ideile că
nici din trei oameni nu mai găsești doi de același neam

oare dacă m-oi întoarce vreodată voi mai găsi ceva din ai mei
m-o mai ști cineva

că tot spuneam
să nu-mi fac prea mari iluzii

bine că mi-a rămas el
soarele la namiază

(12 martie 2012)