Nu mai suport visele repetate noapte de noapte.
Aceleași ruine, aceleași drumuri desfundate; și fețele oamenilor sunt la fel, toate.
Spre ziuă, ca într-un cinematograf din anii ’50, se reiau visele serii; parcă rulează de la început, înapoi.
Recunosc fețele tovarășilor de drum;
Femeile au parcă ochii mai albaștri decât aseară, copiii au mai crescut; unii au deja barbă.
Ferestrele vagonului de clasa a treia sunt tot murdare.
În nări îmi stăruie același miros de pucioasă arsă în focarele locomotivei „Pacific”, grăbită, gata oricând să fluiere, cu sau fără motiv.
Tu nu ești în visele mele cenușii; nu știu, parcă dezertezi chiar când se apropie ultima stație și ar trebui să cobor, fără tine.
Amân, mă codesc; până la urmă mă răzgândesc.
Trenul pornește din nou, ia viteză, nu mai pot coborî.
Și visul se repetă ca un film rusesc dintr-un cinematograf din anii ’50.