aveam un dor să ți-l trimit,
din locul unde dorul doare,
în el se înalță-un infinit,
dar se oprește în pudoare...

ori poate că și azi mai știe
de timpul inocenței lumii,
ori lui e teamă să nu-învie
mai sus de strălucirea lunii;

e teama de o modă demodată
când el trăia un singur zbor
și prăbușit pentru o soartă,
creea cu zumzet propriul cor.

acum e un mesteacăn ce-ndoirea,
îl costă albul din veșminte,
cu zel își duce-n cer iubirea,
dar plânge-o lacrimă-n cuvinte;

poate de-acum e rupt de vis
că albul și-a însușit argintul,
de vremea veșniciilor s-a prins,
de ieri se luptă cu netimpul;