ne țineam de mână și singurătatea ne însoțea docilă
ca un cățel de pripas mușca aerul, lătra voioasă
avea nasturi în loc de ochi, cusuți cu un singur fir de ață
precum linia destinului,
în vreme ce mașina de pâine
zăcea întinsă pe zebră, cuprinsă de frisoane,
numai la ochi i se ghicea un strat subțire de rimel
cu care încerca să ne impresionze

ce vară fierbinte și câtă neliniște puteau ascunde
stăzile care leneveau precum sfinții-n biserici
toate aveau o poveste aparte și un destin pe cât de imprevizibil,
pe atât de compromițător
nț!, nț!, nț!, cum se afundau pașii în asfaltul
moale ca miezul de pepene zaharisit
și cum lunecau dinspre bodegi
chipuri împăcate, trândave și schimonosite
precum papucii de casă

numai de mână ne țineam
de teamă să nu ne rătăcim unul de altul
printre atâte vitrine, lampadare și porți
e-hei! singurătatea ne însoțea ca o aură
câtă vreme eram ca două riduri care se întâlneau
numai la baza gâtului
acolo unde sărutul capătă formă
și gâfâie ca marfarul de 11 ce urcă totdeauna numai pe linii secundare

așa era în vara aceea fierbinte și înaltă precum turlele bisericilor
toți eram surzi la vaietele ei
deși orașul, cu gura plină de praf,
ne chema pe fiecare în parte pe nume
auzeam doar cum creștau dovlecii pe tarabele din piață
unde câțiva țărani păreau refugiați
direct din lada de zestre

mașina de pâine respira sacadat
și aerul din jur părea decupat
dintr-o fotografie veche
într-un târziu, a venit un muncitor de la salubritate și ne-a adunat chipurile de pe jos
dar nu înainte de a-și aprinde, tacticos, o țigară