Privirea-mi pierdea mesteceni pustii,
Dându-mi parcă, onor la o moarte
De iubire... fără egal în enciclopedii,
Nedescifrată însă în totalitate.

Se derulau`napoi, și drum, și crengile de plumb,
Spintecate de autocarul deșucheat
Ce mă purta, -ieșit dintr-o iubire- muribund
Către o jună focoasă, din Râmnicu Sărat.

Licoarea vinului a cântat al trupurilor imn,
Și vai, ce feciorelnic mi s-a dăruit
În noaptea vindecării, fără ca vreun suspin
Să-mi mai amintească de "cea care-a murit."

Și ne-am privit complici: ea jună, eu cărunt,
Sleiți de toată noaptea perfect consumată,
Și astfel am șters parțial din trecut
Cu noaptea vindecării, în "Casa de Piatră."