Mă-ntreb, privind câmpia din Carpați:
Pe unde rătăcește-această țară?
Privesc pe-acei ce-ar fi să-mi fie frați
Cu dragoste și lacrimă amară:

Ștefan, Mihai, Ioani și Brâncoveni,
Din ce durere se născură oare?
Eroi martiri și vajnici domni mireni,
Străbuni ai unei nații de mirare!

Când un popor nu poate să dezlege
Zăbranicul ce i l-a pus destinul
Și nu se 'nalță în virtuți și-n lege,
Își merită batjocura și chinul.

Iubirea pentru țară-i doar un gând,
Când o tratăm ca pe-un copil din flori;
Vânzarea - este legea ei oricând
Când nu e lege pentru vânzători:

Da! Vânzători! Nu este prea puțin
Cuvântul pentru voi? Mai știu destule!
Se nasc mereu, cu scrâșnet și cu chin,
Dar pentru voi, sunt, ca mulțimea - nule.

E logic să vă credeți Dumnezei
Cât timp aveți, și arătați pisica,
Dar poate nu mai suntem șoricei
Când foamea e mai mare decât frica!

Vă amăgiți că pieptului de stâncă
I-ați atârnat șiragul de nevoi
Și n-avem timp să scoatem gheare, încă?
Răbdăm, o știți, cât râdem de-alde voi

Cum vă umflați în burtă și în pene
Croind palate prin al nost' hambar,
Dar n-ar strica să-ncepeți a vă teme,
Că râdem cam abstract. Și mult mai rar.

E bine să o știți de mai 'nainte:
Eu știu să râd. Dar și să sap morminte!