ÃŽn duh, strigăt sfânt îmi răsună,
ÃŽn trup mă-ncovoaie umanul;
GheaÈ›ă şi foc împreună
Caută veştede harul.

DorinÈ›e cereşti şi pământ
Plăpânde şi una şi alta
ÃŽntre profan şi sfânt
ÃŽşi caută tainice poarta.

Prin hăuri, cu fapta puÈ›ină
ÃŽn suflet îmi şuieră vântul;
ÃŽmi caut în Tine lumină
Şi-Ţi rumeg adesea Cuvantul.

Când doarme credința, ades
ÃŽn duh, raÈ›iunea mă minte
Şi nu îmi mai sunt pe-nÈ›eles
Atunci, ale Tale cuvinte.

Cu inima toată arzând
De visuri pe care le sper
Mai strâng câteodată, plângând,
Un picur de aer de cer.

Tot larg mi se-arat-orizontul,
Pe linia-i doar expectanÈ›ă…
Arunc către ceruri, cu totul,
Culegerea mea de speranÈ›ă.

Şi ce dacă-Ţi plâng des pe umeri,
Şi-n Tine îmi vărs tot amarul?
Căci lacrima-i darul ce-l numeri
Şi-n duh mă-ncălzeşte umanul.

ÃŽmi plouă cu soare în suflet
Şi cât pot pricepe, haotic,
ÃŽmi luminez şi-mi întunec,
Dorințe-mbinate-antagonic.

Demult, idealuri măreÈ›e,
ÃŽn gand îmi zâmbesc a himeră
Dar mâinile Tale-ndrăzneÈ›e
Le pot împlini-n a mea sferă.

Ştiu, Doamne, că-n orice secundă
Eşti sfânt, dar iubeşti :de aceea,
ÃŽntre sfânt şi profan, cu o rugă
Aprind tot credinței scânteia.