O bucată albă, spălată, scrobită, de scutec
Sau poate mai degrabă-un firav batic din borangic,
A fost furat de o boare de vânt primăvăratec, sălbatic,
Din casă, pe fereastră, peste curte și grădină, roși cocoși,
Peste dalii și arici, peste trepte de iarbă de piatră și cochilii,

Purtat spre depărtări, chemat de locurile presfinte,
De dor de trandafiri, călătorind hai-hui, cast, imaculat,
Zbura spre hotarele orașului, pe malul Oltului, peste șipot,
Peste murmur, peste vârfuri de castani, peste străzi circulate,
Peste oi fără păstor, peste turiști nepăsători, peste bălți învolburate,

Peste izvoare, peste ostroave, peste pășuni și peste livezi,
De-a baba oarba te joci cu berbecii, cu pacienții de la aerosol,
Și pleci mai departe, spre-odihna finală, la mânăstire, spre închinare,
Ajungi la o casă ce-ai vrea să-ți fie casă, cămin în ev neclintit de mândrie,
Nezdruncinat leagăn la poalele munților autocefali, de dacice fapte mărețe

Însărcinați, trăiesc o luptă în plin decurs, sunt de un gladium străpuns,
Văd măruntaile cum mi se scurg pe podea, și sângele-mi inundă pridvorul,
Sunt ridicat apoi pe aripi de vis –mpreună cu puf de păpădie, alături de micul batic,
Zburăm către Cozia, sfântul locaș, unde curtea veche-a mânăstirii, ne-așteaptă cu apă
Din sfânta-i fântână și-un adăpost de vifor și furtună, pentru zilele ce vor urma până la judecată,

Plutesc absorbind arome de fân cosit, de natură rapsodică, reînviată,
Þesătura-a căzut pe pajiște, aproape de trandafirii abia înmugurați, înfloriți,
Sufletul meu infirm cade pe-acest cearceaf infim, apoi învelit de-un tânăr, călugăr,
Și dus, împăturat, spre a fi înmuiat în apă sfințită, ca să fiu îngropat în loc de mare cinste,
Între răsaduri, sub pietricele de râu șlefuite, de apă și timp, voi hrăni trandafirii cu flori sângerii.