Generație-mpușcată-n aripi
smulgem microfonul reporterului la știri țipând isteric după adevăr
nu ne-am confecționat o carieră din x, y sau z
n-am pus botu’ la șmenuri. asta e. n-am putut.
Am fost inadaptabilii din registre,
Dați-mi păstorul și iată o altă turmă
Fără medicamente care nu tămăduiesc.
Fără fără spitale de nebuni ca ultime lagăre de concentrare a minții,
fără provocări, fără amenințări.

Mă întreb când voi greși și voi alege
mărul otrăvit

Când prietenii pe care i-am avut dispar șantajabili și-i revăd
După un timp extrem de schimbați îmi spun mie însămi că
Ei nu sunt ei, ci sosiile întâmplătoare ale acestora.
Prietenii adevărați sunt ca zăpezile de odinioară
Poate să ningă gri, galben, cu ploaie, cu nibelungi, cu infecții,
3d, cu prieteni nu ninge niciodată. Refuz ochelarii prin care tu,
Din spatele unui ecran profiți de naivitatea mea și-mi spui candoarea-n lumea de azi e’o candidoză

Dacă citești: nu țip după tine, tradu-ți: ajutor
Se caută oameni c’o glezna fisurată’n cv
Dă bine s-ai nevoie de ajutor ca s'ajuți pe alții

Începutul negocierilor dure, a aducerii la ordine, în subordine, în dezordine
Speranța e o flacără ce nu te arde deși ți-atinge fața
o candelă de Paști în Ierusalim

într-o cameră, o masă de oameni ca un șvaițer,
oameni ca un pachet de țigări, x-uri, y-uri, z-uri, tu-uri, eu-uri, eiele-uri dar noi nu-uri
noianuri de însingurare, oameni cernuți printr-o sită pe caste
celor de prim rang le citești decorațiile vărgându-le pielea crispată,
decorații ce sună a gol, eu îți dau un premiu, tu-mi dai un premiu,
o fabrică, un oraș, un județ, o țară, o femeie, generație ce așteaptă să-i vină rândul la
coș
figuranți pentru care fericirea e o victimă
zâmbetul lor are ceva de fetus înghețat în mamă
vezi apoi gonacii, hăitașii puși pe urma pașilor tăi
plătiți s’analizeze ce faci în fiece secundă în tine și’n exteriorul tău
oameni care’ți dau verdict de trecere pe o stradă sau țară
oamenii care-ți scuipă pe frunte ești liber după cum lipesc bancnota unui lăutar

trăim în era cămilei
oamenii ăștia sunt o hartă nefericită
oamenii ăștia-și croșetează lamentabil medalii încurcând nume ani de naștere
te întâmpină c-o amabilitate falsă, te studiază atent luni întregi
ani, te îndoapă cu speranțe ca pe-un curcan, îți creează iluzii iar tu, îmbătat de ele
îți vinzi mâna dreaptă, apoi gura, apoi pasul stâng, fugi după vis ca dup-o păpădie
iar ei scutură din tine toată mierea, tot chihlimbarul, tot mirul ți-l vând

din tine spre apus nu mai rămâne decât o cămașă de os un sânge livid
ești o trăsură care-i poartă pe ei spre un fals paradisus
îți vine să te revolți dar e prea târziu, zarurile au fost câștigătoare pentru ei
stoluri de mâini îți mulțumesc pentru scrisorile pe care nu le-ai scris dar le-au selectat cu atenție alții, ai fost corect așezat în fotografii. Puterea obligă, puterea necesită, puterea cere sacrificii, puterea pute uneori, știi?
Sunt clipe când îți amintești cine erai la începuturi, cu cât urci piramida cu atât devii statuetă de aur
sau lut
Cameleonic îți faci jurnalul zilei cameleonic săruți cameleonic înghimpi
Ești o haină pe care au purtat-o până când au obosit sau s-a rupt
Te întrebi de ce ai vrut să ajungi atât de sus. Din frustrare sau sărăcie sau merit sau
Conștiința ta e o spuzitură pe dinți