De câte ori mă-nec în vid,
Și vitejia-mi crapă,
Mi-e dor de zâmbetul naiv.
Visez la ochii mei de fată!

În îndoiala mă disec fălos.
Uitat-am cine sunt?
Reclam momentul monstruos,
În care m-am pierdut nătâng.

Șăgalnici pași împotmoliți,
Prin brazde-ntortocheate.
Cât de profund m-am rătăcit,
De cai imaculate.

Râvnind haotic m-am trezit,
Străină-n propria viață.
Speranța-i baba-ntr-un azil.
În cârjă glasu-și poarta.

Visez la zâmbetul naiv,
Ce primăveri deșartă.
Timpul se-nfunda în mâl tiptil.
Mi-e dor de ochii mei de fată!