două stafii nu se mai țin de mână
ele se amestecă sub ploi sărate cu alte duhuri
în dansuri dulci pe vârf de limbă dar
amare în miez de suflet
astăzi fericirea e un apus
iar tristețea mea e ce a mai rămas până la răsărit

diverse (ter)tipuri de femeie m-au făcut să simt
mercur în sânge faianța rece a băii cu tâmpla crăpată de
regret
înfășurat de aceste trupuri ca într-un giulgiu
mi-am lins pe rând dezamăgirile
cu saliva lor dulce-acrișoară am prins viață de fiecare dată
doar ca ele să mă culce la loc în paturi de paie și foc


fiecare mi-a rupt crusta rănilor precedente în felul ei și a lăsat altele mai mari
prefer sa vă ador garoafelor decât să nu fi simțit nimic vreodată dar
regret
că mă plimb între cadavrele celui ce am fost de atâtea ori
fără să mă întâlnesc pe mine
ca într-o buclă infinită de inimi
stafidite prematur

o fetiță și-a aruncat jucăriile la gunoi
după ce vara s-a stins în scrumieră și a plecat acasă
oare e fericită?
cometa 1A a luminat înserarea un singur anotimp
cerul tace atât de dramatic acum
ca sărutul meu de noapte bună

oana
după ce murim
nici o lumânare nu va sta aprinsă pentru noi
știi că nici un soare nu strălucește veșnic
privește-ne trecutul
ghemuit ca un nou-născut abandonat într-o ghenă

odată și odată
toate stelele se sting
dar tu puiul meu
nu le-ai mai privit până la sfârșit