Rămase drept Preadreptul în omoplați, solizii,
Îl aurea pe umăr o rază; reci sudori
M-au prins : “Vrei să vezi oare străfulgerînd bolizii ?
Să-asculți, stînd în picioare, în zumzet curgător
Cum umblă Căi lactee și,-n roi, asteroizii ?

De ale nopții farse e capul tău pîndit,
Preadreptule ! Să-ți afli un coperiș ! Zi-ți ruga,
Cu gura în postavul cu-ncetul izbăvit ;
Izbindu-ți ostiarul vreun rătăcit dînd fuga,
Zi : Frate, mai departe te du, sînt schilodit !”.

Rămase drept Preadreptul în spaima albăstrie
A pajiștii de după ce soarele muri :
“Vrei din genunchiere să-ți faci negustorie,
Bătrîne? Strainic sacru ! Bard întru a iubi !
Pe Munte-ai plîns ? Mănușă pe mîini ți-e mila ție !

Pumn al cetății, barbă-a familiei, prea blind
Tu credincios : o, suflet în cupa de iubire,
De-orbire, maiestate, de tot ce este sfînt,
Preadreptul, tu fiară, scîrbavnic peste fire.
Eu sînt cel care sufăr, eu revoltatul sînt !

Neghiob ce ești, în hohot să plîng, să rîd îmi vine
De-ale iertării tale nădejdi faimoase, vai !
Sînt blestemat, sînt palid, sătul, nebun ! Știi bine,
Sînt tot ce vrei ! Dar, lasă, hai du-te, ce mai stai?
Preadrept încet la minte, de-a face n-ai cu mine.

Preadreptul ești, în fine, Preadreptul ! Și atît !
Tandrețea, rațiunea, ca, noaptea, cetacee
- E-adevărat – senin, se smiorcăie, încît
Tu te proscrii și trăncăi o tînguire ce e
Pentru zdrobite cîrje cu cap cumplit de hîd !

Lui Dumnezeu ești ochiul tu lașul ! Și cînd toate
Reci tălpi divine-or trece pe ceafa mea, tot laș !
O, fruntea ta de lindini gemînd ! Atîți Socrate,
Isuși și Sfinți, Preadrepți – dezgust ! atît îmi lași.
Stimați pe Blestematul, stîlp nopții-nsîngerate !”.

Așa strigasem gliei și calma noapte,-n toi,
Umpluse, albă, ceruri în timpul febrei mele.
Mi-am ridicat eu fruntea : pieri fantoma-apoi,
Ducîndu-mi de pe buze cuvinte-attît de grele…
- Vorbiți, nocturne vînturi, cu Blestemul voi !

În timp ce, în tăcere, sub stîlpi de bolți albastre,
Orîndul, veșnic paznic, comete alungînd
Și-universale noduri, tumult fără dezastre,
Enorm, vîslește-natruna la ceruri ce se-aprind,
Din draga sa în flăcări lăsînd să curgă astre !

Să plece, cu rușinea la gîtu-i drept cravată,
Tot rumegînd plictisu-mi, așa de dulce ce-i
Ca zahărul ce zace pe o măsea stricată
- Precum cățeaua după-un asalt de dîrji căței,
Lingîndu-și fundul care ceva din mațe-arată.

Ce mai vorbea de milă spurcată și progress…
- Urăsc toți ochii ăștia ca de chinezi cu burtă.
Ce mai cîntase : nana, ca pruncii ce dau ghes
Să moară, idoții blînzi în cîntare scurtă :
În voi, de stei, Preadrepții, ne vom căca expres !