Se sfâșie de coajă copaci. Sinucigașii
Tresar în somn cu teama că n-ar putea muri.
În cârciumi rău famate se-mbată iar borfașii
Și niciun cal, să-l capeți, nu l-ai mai potcovi.

Se sfâșie de coajă și pâinea, de-i necoaptă,
Din gustul ei de rânced iluzii se hrănesc.
Doi vulturi se înfruptă și mestecă în șoaptă
Din trupurile noastre ciuperci de humă cresc.

Se sfâșie de coajă și rana. Iar trec anii...
Pe galbenul din suflet doi bani măcar nu dau.
Bătând noroiu-n sate se duc la spovedanii
Cei ce în toamna vieții speranță nu mai au.

Copaci în miez de toamnă se sfâșie de coajă,
Urlând ca lupii tineri ce încă n-au iubit.
Mă mângâie pe frunte o mână ca o vrajă...
E mâna ta, iubito, sau toamna a murit?


20 octombrie 2010